BLOGUL S-A MUTAT PE ADRESA CULUMEAINSPATE.RO



În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Cu lumea in spate

Cu lumea in spate

Saturday 2 March 2013

3 zile de outdoor activity în Ungaria


În tabăra de youth exchange din Ungaria, dintr-un total de 12 zile de activitate, 3 zile au fost alocate unei activități outdoor.  Dedic  acestui subiect un articol întreg pentru că nu departe am fost de o emisiune de ”Survivor”.

După câteva zile de traininguri de dezvoltare personală și metode de atingere a obiectivelor propuse, ca o finalitate a celor învățate, suntem anunțați că a venit vremea pentru outdoor activity. A doua zi urma să plecăm din tabără pentru 3 zile, împărțiți în grupuri de câte 5, fără a avea aproape nici o idee despre ce ne aștepta.
Pornim din tabără spre locul de start, care era reprezentat de o pelerină întinsă pe jos, unde urma să ni se ”aranjeze” bagajele. Aranjatul ăsta de fapt însemna să ni se ia tot ce considerau ei că nu aveam nevoie. Ajunși pe pelerină,  ni s-a spus să ne scoatem tot ce aveam în rucsaci și să le întindem, la vedere, pe jos. Din bagajele pregătite cu grijă pentru a trăi pentru următoarele zile, am mai rămas cu periuțele de dinți, un prosop, un rând de haine de schimb, o plăsuță cu câte o chiflă, o bucată de carne și un ardei și nu în cele din urmă sacii de dormit, iar pentru tot grupul aveam asigurate un sul de hârtie igienică, o pastă de dinți și o sticlă cu apă. Cum ne așteptau vremuri căcăcioase, ne gândeam că tre să trecem pe frunze când se termină minunatul sul de hârtie. Am mai primit
o sumă de arpoximativ 30 de lei/grup echivalați în forinti, care nu ne ajungeau nici pe o măsea până la urmă. Normal că am început să credem că își cam bat joc de noi. O colegă de grup știa însă figura, și a băgat ceva bani la sutien, care s-au dovedit mai apoi a fi mai mult decât folositori. Cum am terminat cu scotocitul bagajelor, am fost legați la ochi și urcați în mașină.

Cred că am mers cam jumătate de oră până ce într-un final se oprește mașina. Șoferul ne spune să coborâm, ne dă o foaie pe care era scrisă un fel de ghicitoare și pleacă fără a spune vreun cuvânt în plus. Nu aveam hartă, nu știam unde suntem și ce altceva puteam face, noi, ca ființe sociale, decât să mergem să întrebăm pe undeva. Am observat că la mică distanță de noi e un sat, iar acolo ne așteptam să găsim răspunsurile pe care le căutam. Era o regulă a jocului că nu avem voie să ne deplasăm împreună cu alte grupuri din tabără. Însă ne-am dat seama curând că în același sat au mai ajuns 2 grupuri. De unul dintre ele ne-am lipit și noi pentru că era mult mai interactivă și mai eficientă toată treaba. Eh, asta e, am încălcat regulile, de parcă ar fi prima dată în istoria omenirii! :D

Reușim să facem rost de o hartă de la un nenea drăguț care trecea cu mașina, și aflăm numele satului unde ne aflam. Însă pierdusem mult prea multă vreme să ne dăm seama care era pasul următor, știam doar că undeva exista un telefon public care suna din jumătate în jumătate de oră pentru a primi următoarele instrucțiuni. Din păcate am ajuns cu jumătate de oră prea târziu pentru ultimul apel pe ziua respectivă. Pe de altă parte însă aveam avantajul că eram mai multe grupuri implicate, care unele au reușit să ajungă la timp, să răspundă la telefon și au fost niște simpatici să ne spună și nouă și la mai câțiva ca noi ce trebuia să facem pe a doua zi. Fericiți că nu ne-am pierdut din prima zi, ne-am găsit un loc perfect de dormit peste noapte, și anume în curtea unei școli, unde am făcut popas comun cu majoritatea dintre grupurile din tabără. Printre mușcături de țânțari, pot spune că am dormit destul de bine.

A doua zi urma să traversăm niște dealuri împădurite pentru ajunge în următorul sat vizat. Ne orientăm puțin încotro trebuie să o apucăm, și o luăm din loc. Pădurile erau pline de poteci și de încrucișări încât eram aproape convinși că ne pierdusem. Norocul nostru însă ne apare în față, un sătean care era pe la cules de bureți sau știu eu ce făcea, ne arată drumul cel bun. Totul bine și frumos până după următorul kilometru, când nebunia din pădure ne derutează și mai tare. Trebuia să mergem tot înainte, timpul trecea și nu era cazul să întârziem din nou. Într-un final, ne apropiem de marginea pădurii și vedem satul. Bucuroși, grăbim pasul. Intrând în sat însă ne lovește o pustietate și o sărăcie cruntă. Ne era sete, foame, și foarte cald. Nu vedem țipenie de om, nu scrie nicăieri numele satului ca să ne putem orienta pe hartă, iar drumul de acces în sat se pierdea în aerul cald, fără nici un fel de mișcare.

Normal că am realizat că nu era satul pe care îl căutam, cine știe pe ce distanță deviasem prin pădure de locul unde trebuia să ajungem. Pornim dezamăgiți pe singurul drum pe care îl aveam în fața ochilor. După vreo 20 de minute de mers, auzim ca prin vis un bârâit de mașină. Tresărim și ne concentrăm privirea în zare. Într-adevăr, dinspre satul de unde plecasem venea o mașină. Ne punem disperați să-i facem semne, și oprește. Întrebăm cât mai avem până la satul cu pricina și rămânem îngroziți să auzim că vreo 20 km. Aoleu ce ne-au picat fețele, pentru că noi mai aveam o oră la dispoziție să ajungem. Începem să ne rugăm frumos de nenea șoferu să ne ducă până acolo și am rămas puțin surprinși să vedem că omul era chiar bucuros să ne ajute, chiar dacă asta însemna să schimbe direcția de mers pe care pornise.

Ajungem la locul de întâlnire cu 20 de min înainte de ora stabilită, în parcarea unde se strângea lumea, unde erau câteva mașini și muuuulte biciclete care făceau obiectul următoarei noastre sarcini. Asta suna cam așa : găsiți vedetele și luați un autograf, ca mai apoi să avem înșirate 10 nume proprii asociate la fiecare nume de vedetă. O gândim și ajungem la concluzia că numele proprii erau nume de sate invecinate, iar vedetele s-au dovedit a fi organizatorii noștri dragi pe care trebuia să-i căutăm. Important era că autografele trebuiau luate în ordinea în care erau așezate pe foaie, iar bicicletele erau mijlocul principal de transport. Problema era că aveam o singură foaie, deci nu puteam să ne împărțim pe mai multe sate, și toată treaba trebuia să se finalizeze în 3 ore.

Din păcate pentru mine, eram singura care îndrăgea mersul pe bicicletă, așa că mi-am asumat îndeplinirea taskului pentru 8 din cele 10 drumuri. Între timp, colegii de grup au reușit să facă un deal bun. Pentru că rămăsesem fără mâncare, (era clar că se va întâmpla având în vedere ce ni s-a dat la începutul drumului) s-au pus să facă "food raising" pentru o cauză nobilă: hrănirea stomacelor noastre flămânde. Au primit tăt felul de bunătățuri de la oamenii din sat. Ce făceam noi cam suna a cerșetorie, dar era vorba doar despre cum ne descurcăm în situații critice. Printre altele am primit și o halcă de slănină, dar pentru că nu eram mari fani, iar cantitatea era oricum enormă, unul din organizatori s-a oferit să ne dea pe ea o lubeniță mare și arătoasă pe care am avut "privilegiul" s-o car in rucsac câțiva km buni.

Ziua pe bicicletă chiar a fost o relaxare, deși am pedalat din greu să mă încadrez în timp. În mare, m-am bucurat mai ales pentru bronzul cu care m-am ales. Obosiți și topiți de cald, aflăm cu stupoare că după o pauză de juma de oră, trebuie să plecăm din nou la drum. Am apucat să ne spălăm puțin la o cișmea publică din sat, am intrat într-un birt și am cerut o țigară având în vedere să mă rodea tare și mi le luaseră și pe-alea la inspecția bagajelor. Am apucat să ne hodinim 10 minute după care fiecare organizator a preluat câte un grup și ne pornim pe deal în sus.                                                                            
                                                                                                                       
Mergem, și mergem, eu cu lubenița în rucsac și afară se însera. O fată de la noi din grup avea probleme grave cu un picior și a vrut să se întoarcă. Soluția nu era să separăm grupul așa că ne-am decis că e cazul să mă scap de greutatea de pe spate și să savurăm lubenița la o ședință. Tipul care ne căra spre pădure nu avea voie să spună nimic, nici unde mergem, nici cât va dura, alegerea era doar a noastră dacă mergeam mai departe sau nu. Am trecut testul cu brio când am hotărât să ne întoarcem toți în sat, fără a rupe grupul și fără a ne risca cu noaptea prin pădure. Am dormit bine în noaptea aia, în sacul meu de dormit sub cerul plin de stele.

A doua zi urma să ne întoarcem spre tabără. Problema era cu ce? Aici intervine și utilitatea banilor de la sutien, pe care am luat bilete de autobuz și am ajuns destul de aproape de tabără. Problema majoră era că nu au fost suficienți ca să ne finalizăm călătoria. Așa că drăguții noștri colegi cetățeni unguri au venit cu ideea să apelăm la ceva fonduri de la primărie pe care ei cică le pot folosi. Vă dați seama ce a ieșit când primarul a fost pus în fața a 10 tineri, minori majoritatea dintre noi, singuri pe drumuri și fără bani, veniți de prin eu știu ce păduri. După câteva ore de așteptare, în care ajungeam probabil pe jos sau cu autostopul, au fost sunați organizatorii și luați la întrebări. După fețele lor reieșea că au scăpat basma curată, asta după ce s-au explicat în legătură cu această activitate.

Bucuroși, obosiți, lihniți de foame, arși de soare, cu mușcături de insecte peste tot, cu mari dureri de mușchi și oase ajungem în tabără unde ne aștepta o răcoreală la o bătaie cu apă. Și în special, ne aștepta o masă copioasă și multe felicitări că am ieșit cu bine din astă bravă încercare.


No comments:

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Post a Comment