Îmi amintesc cu drag cum mă ducea tata cu Mobra la grădiniță. Da, cu Mobra, care era o modă pe vremea aia! :) Nu am o imagine clară în minte, însă îmi amintesc foarte bine senzația, cum stăteam eu fericită pe rezervorul motorului, cu tata în spatele meu. Mi se părea că aveam o viteză fantastică; în realitate, era chiar foarte mică. Dar pentru că și eu eram mică, proporțional era numai bine. Încă de pe atunci visez că atunci când voi fi mare, voi avea motorul meu.
Mi-am luat A-ul în același timp cu B-ul, am zis clar că nu o să fac una fără alta. Sunt aproape 6 ani de atunci și eu am avut ocazia, din păcate, să conduc doar scutere. Întorc capul prin oraș, sau în afara orașului, sau oriunde îi văd, după fiecare motor care trece pe lângă mine. Nu știu, îmi inspiră atâta libertate, un sentiment aproape de cel de a zbura. Nu mi-am permis să cer nimănui motorul, pentru că se știe, teoretic cel puțin, ”motorul și nevasta nu se împrumută la nimeni”, însă am avut prieteni care m-au luat ca și pasager. E mult mai bine decât nimic, dar e aproape ca și cum ai sta în dreapta. Visam de multe ori, în nopțile lungi, cum mă urc pe motor și plec, nu contează unde, doar să simt vântul în față și să fiu doar eu cu mine și zgomotul motorului.
Acum vine și partea interesantă: