BLOGUL S-A MUTAT PE ADRESA CULUMEAINSPATE.RO



În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Cu lumea in spate

Cu lumea in spate

Friday, 28 December 2012

Cu ieșitul în oraș și viața de noapte

Am uitat să ies în oraș, să mă îmbăt până la refuz, să agăț ceva sau să mă las agățată, parcă a trecut ceva timp. Era un adevărat stil de viață la un moment dat. Mi-e dor să fiu studentă, și prea tânără ca să-mi pese de ceva. Sincer, nu vreau să ajung să-mi lipesc fundul de o canapea și să stau închisă în casă în timpul meu liber. Și totuși într-o sâmbătă seara eu mai caut vreun film la care să mă uit, asta după ce am văzut deja 2...

De ce deschid subiectul distracție e pentru că, nu de mult, am ieșit și eu în oraș. Mi s-a părut puțin ciudat, chiar dacă am lucrat într-un pub, și chefurile îmi sunt totuși familiare. Bine, a trecut doar jumătate de an de atunci, dar parcă meseria de petrecăreț necesită multă practică și neapărat e nevoie să fii consecvent. Pentru că mi-am întâlnit prietenele dragi (greu reușim să ne sincronizăm în același oraș) am propus o ieșeală ca pe vremuri. Și ne-am trezit toate cu aceeași problemă : "Ce facem oare cu puștanii care tocmai ne-au cumpărat din senin un rând de băuturi?" Soluția : le bem :) și încercăm să evităm cât mai frumos fețele care nu ne plac.

Friday, 21 December 2012

Tăiatul porcului, tradiția românului


La fel ca mulți dintre noi, și eu am bunici la țară. Și spunând asta, în mintea mea deja se selectează toată literatura copilăriei mele, cu dealuri înverzite sau uliți acoperite de zăpadă. Astăzi, chiar dacă retrăiesc aproximativ aceleași experiențe atunci când merg la sat, nu le mai simt cu aceeași intensitate. Odată vreme așteptam sărbătorile cu mare nerăbdare, cu tradițiile, cu colindele, cu pregătirile și masa de Crăciun, cu zăpadă și săniuș. Acum, parcă toate s-au schimbat,

Thursday, 20 December 2012

Top 10 cele mai frumoase călătorii

Am avut ocazia să colind puțin prin țară, dar și în Europa și am rămas cu un sentiment foarte plăcut după fiecare experiență. Fie ele tabere sau doar vizite, am profitat la maxim de fiecare moment, am belit ochii în stânga și-n dreapta, să nu cumva să ratez ceva, m-am implicat, am cunoscut oameni, m-am retras în colțișoare parcă rupte de lume pentru a mă bucura de tot ceea ce există în jurul meu. Cam așa arată listuța mea, și pentru că mi-e greu să le departajez după vreun criteriu, ordinea nu e semnificativă:


1. Două săptămâni pe Coasta de Azur, Nisa. Deși sunt iubitoare de munte, plaja din Nisa este înconjurată de dealuri. Orașul vechi este situat pe unul dintre aceste dealuri, iar panorama este chiar interesantă, pe o parte marea și plaja, iar pe cealaltă, orașul de pe înălțimi.

2.  Cu rafting-ul pe râuri, Slovacia. O experiență unică până în momentul de față, sper să nu rămână așa. Cu peripeții, adrenalină, natură, gașcă și echipă faină, am avut o săptămână plină. Mai multe despre ieșirea în Slovacia aici.

3. Week-end la schi, pe Vlădeasa.

Sunday, 16 December 2012

Rafting pe râul Bela, Slovacia

Pentru că tot am început să scriu despre ieșirile mele prin lume, cu lume, voi continua cu lista experiențelor mele până le voi epuiza pe toate. Între timp însă, am să mă asigur că lista mea va fi reactualizată în permanență, sau cel puțin pot să visez că așa va fi. 

Cândva în primăvara anului 2008 plecam din Timișoara o gașcă de aproximativ 20 de persoane spre Slovacia. Scopul? : să ne dăm în bărci! Rafting baby. Era o experiență nouă pentru mine și ardeam de nerăbdare să văd cum e cu vâsla în mînă și cu cascadele sub tine. Eu aveam deja experiențe în sporturi extreme, dar de data asta a fost special, fiind prima și singura ieșire de genu' împreună cu soră-mea. Mama ne-a făcut puțin diferite pe noi două, ea familista și eu rătăcitoarea, așa că săptămâna la rafting ne-a sincronizat trăirile, sau mă rog, pe ale ei cu ale mele :) (quite touching).

Expediția Pohoda este organizată anual de către Equilibrium Team (http://equilibriumteam.ro/blog/), ei ne oferă tot echipamentul de care avem nevoie, instructajul, porția de adrenalină, îndrumare și coordonare, voie bună și bineînțeles siguranță.

Thursday, 13 December 2012

Cheile Turzii, micul paradis pentru alpiniști


Cheile Turzii, minunatul loc unde am cățărat timp de aproape 3 ani în majoritatea weekend-urilor, oferă iubitorilor acestui sport aproximativ 350 de trasee de alpinism și escaladă. Mai mult decât atât, priveliștile sunt superbe, pereții ajung la lungimi de până la 260 m, iar când ajungi în vârful lor, e o adevărată încântare a ochiului și sufletului.

Tehnicile practicării alpinismului și a echipamentelor necesare s-au dezvoltat considerabil în ultimii 10 ani. Eu chiar am înclinația să zic că nu mai poate fi considerat un sport extrem, cel puțin nu mai mult decât traversarea pe trecerea de pietoni. Cu echipamentul necesar și un partener de încredere, alpinismul e un sport ca un oricare altul. Accidente desigur că se pot întâmpla, dar ele sunt minimalizate de folosirea adecvată a echipamentelor de protecție. 

Cheile Turzii este locul de întâlnire al unora dintre cei mai mari alpiniști din țară și nu numai.

Wednesday, 12 December 2012

Un talent mai puțin cunoscut


Un singur om, o chitară, mult talent și originalitate. Tipul parcă are o întreagă formație în spate, și totuși e un singur om. Mi l-a recomandat un prieten ca și exemplu de cântat la chitară, și nu mai știam cum să-l înjur...mda, am observat că în momentul în care ești uimit de ce poate să facă cineva, chiar dacă este admirație ceea ce simți față de acel om, îți vine să-l lauzi puțin cam așa : "Du-te dracu, nu ești normal! Să mori tu! Nuuu cred, cât de idiot poți să fii!" și lista continuă.

Acest Jon Gomm a început să cânte la ukulele la vârsta de 2 ani. Ca o paranteză, sincer, am aflat ce înseamnă ukulele, un cuvânt ce mi se pare prea haios de pronunțat, acum câteva zile. Mă sună soră-mea să-mi spună mega încântată că i-a cumpărat de Moș Nicolae la Radu, băiețelul ei de 2 ani, ukulele. Răspunsul meu: "Uku-ce? Și cu ce se mănâncă?".

Sunday, 9 December 2012

Prin peșteri, pe coardă, Bulgaria

Cea mai tare experiență extremă 

Membrii ONG-urilor nu sunt în totalitate lipsiți de privilegii financiare. Nu contează că nu vezi efectiv banii respectivi, dar importante sunt experiențele câștigate pe acei bani. La fel ca minunata mea experiență în Youth exchange Karlukovo, Bulgaria 2012 împreună cu membri ai Asociației Speologice Exploratorii Reșița.

Am fost prezenți voluntari din 6 țări balcanice (Bulgaria, România, Serbia, Albania, Croația, Turcia). Tabăra, organizată pe fonduri ale programului Youth in Action (http://eacea.ec.europa.eu/youth/, a avut la bază ideea de cooperare în domeniul speologiei între organizațiile din țările zonei Balcanilor cât și schimbul de experiență în diferitele metode de prcaticare a speologiei. 
Peșterile din acea zonă sunt spectaculoase, perfecte pentru practicarea speologiei, a alpinismului, peșteri pe care le poți vizita doar dacă ești practicant al tehnicilor pe coardă, cu echipament adecvat. Există însă și peșteri accesibile oricărei persoane care iubește doar să privească. Peștera Prohodna este defapt un pod natural uriaș cu acces liber pentru toată lumea. Nu are formațiuni specifice, dar este o cupolă uriașă cu o intrare de peste 30 m înălțime iar ceea ce se vede în poză, cele două deschizături din peșteră este o parte a tavanului  și a primit numele de "ochii lui Dumnezeu". 

Cât timp cățăram pe stâncile din peșteră, am auzit ecoul unui glas atât de frumos și curat, iar când am întrebat despre ce e vorba, mi s-a spus că se înregistra o melodie, idee inspirată din faptul că există o rezonanță mai frumoasă ca în orice sală de operă, datorită înălțimii și structurii peșterii.

De pe partea exterioară a intrării se poate sări cu coarda, la fel cum am făcut și eu :) (vezi video). Senzația e demențială și încă o simt la intensitate mare de câte ori mă uit la filmuleț. Am mai fost impresionată de vederea unei perechi de cățărători formată din tată, pe la vârsta de 30 de ani, și fiul, care nu avea mai mult de 10 ani. M-am amuzat de faptul că băiețelul era prins în zelb de perete în momentul în care fila pentru a contrabalansa greutatea evident mai mare a tatălui. Era așa de degajat puștiul stând el acolo atârnând în aer, fără nici un stres. Unii au zis că e prea riscant și au considerat că e puțin deplasat gestul, dar mie mi s-a părut admirabilă încrederea pe care o aveau unul în altul, sentiment obligatoriu față de partenerul de cățărat. 

Organizatorii taberei au avut grijă încă de la început să ne creeze sentimentul de grup unit. Așa că au experimentat un joculeț interesant și puțin înfricoșător în același timp. Afară noaptea, stele cu duiumul, pe care le observam fascinată cel puțin până în momentul în care am fost legați la ochi. Și uite așa, în șir indian și legați unul de altul de o coardă, am plecat la colindat prin pădure. Traseul era dat de o coardă legată de copaci pe care noi trebuia să o urmărim cu simțurile tactile. Gropi prea adânci pentru noi nevăzătorii, spini și crengi peste urechi peste picioare și prin piele, bolovani prea mari de urcat, mă gândeam în acele momente la cei pe care îi văzusem la plecare îmbrăcați în panataloni scurți și cu sandale în picioare. Cu toate astea, foarte util a fost faptul că puteam vorbi unul cu celălalt, astfel cel din față fiind cel care îi explica traseul și celui din spatelel lui, și tot așa, telefonul fără fir până la ultimul din șir. 

Dacă nu realizasem până în acel moment că suntem un grup și e nevoie să ne bazăm unul pe celălat, sigur prin acel joc ne-am simțit din prima zi cei mai buni prieteni, uniți de un sentiment comun: dragostea noastră pentru natură,  provocări și adrenalină la maxim. Ajunși nevătămați înapoi la cabană, ne-am încălzit sufletele cu puțină răchie: puțin din cea a bulgarilor, puțin din cea a sârbilor, puțin din cea a croaților și tot așa, câte puțin, până ne-am dat seama că tocmai am mai găsit un element balcanic comun, ceea ce consolida cu atât mai mult relația noastră.

10 zile, 30 de persoane, activități care mai de care mai interesante, pe gustul meu...aer curat, pădure, stânci, un adevărat moment de respiro după mult dor de munte. Recomand cu mare căldură astfel de tabere internaționale, vor fi sigur momente de păstrat bine în albumul amintirilor.














Lumea angajatorului

El, patronul, e un fel de atotputernic si unicul factor de decizie pe parcela lui. Am trăit experiența unui job care, prin cuvintele pline de pasiune ale "șefului", mai că îmi venea să cred ca mi-am găsit în sfârșit locul. Asta până în momentul în care am îndrăznit, din motive de sănătate, să nu mai fiu disponibila 24 din 24.

Să o luăm totuși cu începutul. Firmă mică, un singur șef, salariul  mic, muncă multă. Nu că ar fi o noutate că așa merg lucrurile în modul cel mai normal, dar nu au existat pretenții. Mulțumirea era că mă simțeam utilă, că simțeam importanța unei realizări, oricât de mică ar fi fost ea. Unii spuneau cum că ar fi fost exploatare, dar eu consideram că munca mea are o valoare, și deocamdată era răsplătită suficient. Eu puteam sa învăț meserie, seful putea sa-și gândească strategiile viitoare.

Nu am remarcat că în jurul meu angajații cum veneau de repede, la fel și plecau. Sau cel puțin nu am considerat decât că nu se potriveau cu cerințele de muncă, eu fiind sigură pe poziția mea și visând-mă peste mulți ani în același birou. Cel puțin 8 angajați au venit și au plecat doar în cele 4 luni de când lucrez în acest minunat loc. Ca acum să îmi vină și mie rândul, adăugând în umilul meu CV încă o experiență pe termen scurt. Cu ce m-am ales? Cu absolut nimic, 4 luni nu se consideră ca experiență de muncă, financiar vorbind, nici o satisfacție, iar câteva probleme de sănătate din cauza stresului și-au spus și ele cuvântul.

Și-atunci îmi pun problema, oare sunt eu o angajată atât de incompetentă, sau atât de naivă încât să stau multe ore peste programul normal fără a aștepta decât puțin bun simț și respect, sau lumea asta o ia razna de tot?

Despre responsabilitate socială

Mi-a atras atenția un filmuleț demn de luat în considerare:

 http://www.youtube.com/watch?v=L11s56ALon0&feature=player_embedded

Eu zic "Intr-adevăr, așa nu se mai poate!"

Și revenind la modele demne de urmat, până la urmă noi, cei de azi, îi vom crea pe ei, cei de mâine. Fiecare își alege în cele din urmă modelul, chiar și cei mici au acest avantaj, dar  problema e pe ce crtiterii îl alege și de ce?

Responsabilitatea socială și campaniile sociale ne duc cu gândul în primul rând la numele companiei care a realizat acea campanie. Deci campania de responsabilitate socială este incontestabil un instrument de PR. Compania care folosește acest instrument are de două ori câștig față de cei care nu folosesc: publicitate și sensibilizarea unui segment de populație. Aș dori să văd de azi înainte cât mai multe campanii sociale, poate reușim în felul acesta să sperăm că ceva se va schimba în bine... cândva.

Saturday, 8 December 2012

Din file de poveste

 Scrisoare către ea

Singură la masă, stătea ea. Eu priveam năucit dintr-un colţ întunecat al camerei. Părul buclat îi cădea armonios peste umăr, gâdilând paginile cărţii pe care o citea. Pentru ea nu mai exista nimic decât cartea pe care o avea în faţă şi ceaiul fierbinte din care sorbea din când în când. Pentru mine nu mai exista decât ea şi gândul la masa ei, nu mai exista decât ea şi gândul la ochii ei cărora nu reuşeam să le desluşesc culoarea.
Inima îmi pulsa în gât şi simţeam că aerul nu-mi era de-ajuns. Am vrut să vorbesc cu ea... atât de mult am vrut să-i fur un zâmbet. M-am ridicat timid de la locul meu şi m-am îndreptat spre ea. Am ajuns lângă masă, dar nici măcar nu mi-a simţit prezenţa. Tremuram din ce în ce mai tare. Trebuia să zic ceva, să fac ceva. Am întrebat-o aproape răstit ce citeşte. Şi-a ridicat încet privirea, dar parcă privind în gol, a revenit la lectura ei.
Am rămas uimit. Îmi simţeam sângele fierbinte în tâmple. Fără să fiu invitat, m-am aşezat la masă. Şi-a ridicat din nou privirea... de data aceasta mi-a zâmbit. Pentru mine acel zâmbet a fost frumos, la fel ca ea toată. N-am spus nimic,...doar am privit.
Într-un timp a scos din geantă o altă carte. Mi-a întins-o , îndemnându-mă cu privirea s-o citesc. Mi-am început lectura, şezând alături de ea şi schimbând din când în când priviri de zâmbete. Am continuat să ne întâlnim şi în zilele următoare, şi în săptămânile următoare. Nu ştiam nici măcar cum o cheamă, prezenţa ei mi-era suficient. Creasem un farmec aparte la acea masă, un farmec al nostru. Am îndrăznit chiar să-i iau mâna în mâna mea şi să-i simt căldura. Nu a refuzat, găsindu-şi şi ea adăpost în mâna mea. Nu-mi puteam dori mai mult.
Dar într-o zi ea n-a venit... am aşteptat-o şi am aşteptat-o. N-a venit. Doar atunci mi-a părut rău că n-am cunoscut-o după nume, adresă, telefon sau orice s-o pot găsi.
De atunci trec zilnic pe acolo, sperând că într-o zi va reveni. Parcă încă îi mai simt parfumul la acea masă. Parcă încă o mai văd citind liniştită şi sorbind din ceaiul ei. Iar aceste rânduri poate vor fi citite de ea  într-o zi şi va reveni la vechea masă ce ne-a unit într-un moment în timp.




De ce scriem așa prost?

Am găsit printre bloguri un titlu care ne îndeamnă prietenește: Hai să nu mai scriem așa prost. Ce pot să spun e că măcar se încearcă și ni se oferă vaste variante. Toți trebuie să pornim de undeva, unii au puțin talent în plus, alții scriu din nevoie, iar alții scriu din plăcerea de a împărtăși. Eu zic că scriu din suflet. Adevărat că trebuie să păstrăm niște reguli, gramatica e sfântă, dar nici măcar ea nu e stabilă.

În ceea ce privește pregătirea profesională a celor care scriu, aș vrea să fac o comparație cu talentele în lumea muzicii românești. Vreau să ascult o muzică românească bună, și de cele mai multe ori observ doar cât de scump e materialul pentru haine. Oare ce se vinde mai bine, talentul sau dotările naturale...care măcar de ar fi și ele naturale. În ziua de azi contează să fii comercial, să oferi publicului ceea ce-și dorește. Și uite așa ajungem și noi o populație de îndobitociți, unde în loc să se ofere prin mass-media modele demne de urmat, ni se oferă o mare plăcere privirii, care își are și ea un scop, dar nu e nici pe departe suficient. La fel și cu ceea ce scriem, de obicei pentru a avea succes trebuie să oferi ceea ce se cere. Sau există varianta să oferi ceea ce-ți dorești, dar fără a avea așteptări de a deveni vedetă. 

Cu toate astea, dintr-o mare de scriituri de tot felul, răsar și acelea care merită citite, iar valoarea crește considerabil, cel puțin în ochii celor care știu să vadă. Cred că este de luat în considerare faptul că ni se oferă posibilitatea de alege, iar în funcție de alegerile noastre vom fi apreciați sau nu de către cei care ne cunosc. Așa că în cele din urmă tot ceea ce se scrie are un rost, fie că e scris bine, original, documentat, argumentat fie că e scris prost și fără noimă.

Feel free to dream!

Ca de început

De prea multă vreme mă gândesc cum să fac să mă reapuc de o veche pasiune a mea, și anume scrisul. Și de prea mult gândit, în sfârșit am click-uit butonul ”create blog”, că tot e la modă să te exprimi liber. Și ca să fie și mai interesant, mă mai gândeam eu așa, o să fac o combinație între scris și o altă plăcere veche și bine înrădăcinată : natura (muntele, sporturile extreme, călătoritul).

Am multe lucruri de împărtășit, și am cam prea multe hobby-uri. Ceea ce nu e neapărat rău, doar că nu am suficient timp să le practic pe toate. Așa că voi încerca în acest locșor grandios oferit de marele Internet să-mi organizez spațiul și experiențele referitoare la domenii precum : sportul extrem, dansuri, chitară și nu în ultimul rând cam tot ce ține de un iubitor de natură, inspirat de aceasta în toate activitățile, dorințele, visurile și planurile mai mult sau mai puțin mărețe.

Dar pentru că nu mă mulțumesc niciodată cu puțin, voi povesti și despre experiențele de zi cu zi, oamenii frumoși (sau nu întotdeauna) cu care ne întâlnim, opțiunile care ni se oferă la tot pasul, alegerile pe care le putem face în funcție de ceea ce găsim în calea noastră.Voi fi sinceră și merg pe ideea că fiecare om are dreptul la părerea proprie și personală.

My motto : ”Feel free to dream!”