BLOGUL S-A MUTAT PE ADRESA CULUMEAINSPATE.RO



În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Cu lumea in spate

Cu lumea in spate

Saturday 5 January 2013

Aventură la schi la Muntele Mic



Început de an, bateriile încărcate, doza de optimism și energie prezente, planuri, calcule, listuțe, aspirații - checked. Și pentru că tot e vremea de zăpadă și pârtii, și pentru că îmi doresc așa mult să nu pierd momentul iarna asta, mă auto impulsionez cu amintiri despre o altă iarnă cu schi, cândva în trecut.

Vineri seara, eu încă la muncă. Afară începuse să ningă ca-n povești și m-a prins un dor de munte cu zăpadă, de un schi, o căzătură zdravănă, un îngeraș în zăpada de 1m. Mă gândesc repede pe cine pot să sun, cine ar mai veni, mă gândesc la puținii bănuți din portofel și de la cine pot lua împrumut o pereche de clăpari (schiuri aveam deja). Încep să gândesc cu voce tare,
iar un client de-al casei se și oferă să-mi aducă clăparii fetei lui, care și mai fain, erau exact mărimea mea. Zis și făcut, între timp eu dau telefoanele. Sun pe un bun prieten cu mașină și spirit de aventură și-i propun să facă pe șoferul, noi plătim benzina iar distracția e bonus și pentru el. Nu-mi răspunde pe loc, tre' să se organizeze cu planurile inițiale ale zilei următoare. Mai sun 3 prieteni, se bagă fără să ezite, deci am fi exact 5. Aștept cu emoție răspunsul celui cu mașina, care nu întârzie să îmi răspundă un mare și îmbucurător DA și că putem să ne pornim dimineața la 7.

Ca de obicei și cum se întâmplă pe la noi, din ora 7 s-a făcut cam 8 jumate, până deschidem ochii, băgăm ceva la maț, mai facem un bagaj. Dar cu încredere și voie bună ne pornim într-un final. După puțin timp iese și soarele, zăpada pe șosele mai mult nu decât da și așteptăm cu puține emoții imaginea Muntelui Mic. Am realizat mai târziu că trebuia să avem emoții pentru prea multă zăpadă în loc de prea puțină. 

După un drum de cam 2 ore jumate ajungem la poalele muntelui, la telescaun. Zăpada se îngroșase considerabil, iar parcarea era plină. Erau semne bune, se schia bine pe vârf. Ni se spune că trebuie să lăsăm mașina jos, și obligatoriu să urcăm cu telescaunul, pentru că drumul de acces e inchis din cauza zăpezii. Întrebăm cât costă și ni se moaie picioarele pentru că nu aveam bani suficienți cu noi. Hotărâm să pornim pe jos, în cât timp puteam să facem 8 km ne gândeam noi liniștiți, maxim 2 ore, mai bine decât să ne întoarcem acasă cu coada între picioare. Cu o săniuță după noi, echipați bine cu haine de iarnă, o pornim pe drum în sus. Zăpada era destul de bătătorită și ne întrebam oare de ce nu ne lasă să urcăm. Eram nehotârâți, începeam să realizăm că totuși 2 ore e cam mult, plus 2 ore la coborât, nu era prea convenabil. După vreo 20 de minute ne întâlnim cu un nenea de prin zonă și îl întrebăm mai exact cât facem până sus. "Ohhhooo" vine înfricosător răspunsul lui, "păi 18 km în sus nu-i faceți voi prea repede". De ce știam noi de 8? Telescaunul are 3,5 km, nu ne imaginam o diferență așa de mare. Ne-am demoralizat groaznic, și ne-am hotărât foarte repede : mergem luăm mașina, cât putem urca e bine și cât nu, ne hotărâm pe moment. 

Băieții au plecat cu săniuța la vale și s-au întors repede cu mașina echipată frumos cu lanțuri, și chiar dacă nu era nici pe departe vreun jeepan 4x4, noi aveam încredere, drumul se arăta accesibil. Și urcăm bine vreo 2 km, până la prima cotitură mai bruscă. Ne dăm jos din mașină și mai vedem un Logan că se încumetă în spatele nostru. Îl lăsăm să-și etaleze calitățile, dar se împotmolește și el. Lehel, al nostru șofer îndrăzneț, mai face o încercare, reușită de data asta și pornim din nou la drum. De pe la jumătatea drumului zăpada nu mai era la fel de bătătorită, dar noi cu tupeu înainte. Ne mai oprim la o cotitură, ne dăm jos, mai împingem puțin, mult miros de ambreaj ars dar ajungem cu bine aproape de vârf, într-o semi-parcare, unde, printre vreo 6 jeepuri, am parcat și noi Citroenul nostru pe sistem hidraulic. Lăsată cât se poate de jos pe roți, vă dați seama ce frumos arăta mașinuța noastră eroină, bătrânică și aparent fără nici o valoare, între toți giganții de munte (foto). 

Mai mult decât atât, ca să-i laud talentul, Lehel s-a oferit voluntar să scoată un Hummer cred, dacă-mi amintesc bine, intrat în șanț puțin mai sus de unde parcasem noi. Deținătorii se chinuiau de ceva vreme fără nici o izbândă și no, dacă băiatul are calități, a sărit în ajutor, și-a adus cablul de remorcare și a rezolvat situația. 

Ajungem la pârtie, eu pun schiurile în picioare și încep să mă dau pe lângă drum, de încălzire. Ceilalți își inchiriază și ei un snowboard, un schi, și hai și cu săniuța. Cu teamă pornesc spre teleschi, pe care îl folosesc pentru prima dată în viață. Îl văd prea abrupt și periculos pentru calitățile mele de stat pe schiuri, mai stau puțin și mă uit cum fac ceilalți. Îmi iau inima în dinți, dar urmele de snowboard și zăpada bătătorită îmi îngreunează situația, Mă obișnuiesc însă repede și încep să admir peisajul. Ajung sus, singura din trupă care s-a dat pe toată pârtia, și o iau încet la vale. Nu e foarte multă lume, n-am probleme în a-i ocoli pe ceilalți, am prins chiar și puțină viteză, iar pârtia este de nivel începători spre mediu. Mă duc a doua tură. Deja mă simțeam expertă cu teleschiul și nu mai sunt atentă la picioare. Schiul drept mi se duce sub cel stâng, îmi pierd echilibrul, teleschiul mă mai smucește și el și pic grămadă, fiind târâtă încă vreo 2 metri până am reușit să mă desfac de cablu. Ghinionul e că am aterizat direct cu genunchiul într-un bolovan și un schi mi-a luat-o la vale. Mi l-am recuperat puțin mai jos, și am fost nevoită să urc pe picioare, prin zăpadă mare, până la capătul pârtiei. 

Cu dureri destul de mari, am reușit să mă dau până jos, unde am intrat cu trupa la o cabană să mă încălzesc și să-mi revin. Proastă decizie, piciorul amorțit începea să se încălzească, și o dată cu asta s-au ascuțit și durerile. Prin pantaloni văd o pată de sânge, era clar că mă lovisem rău dacă a trecut prin 2 perechi de pantaloni. M-am dus să verific, zgârietura era destul de mare, vânătaia cât tot genunchiul, dar nu era nimic rupt sau dislocat. Așa că am hotărât să mă bucur de timpul ce mi-a mai rămas și am mai făcut câteva ture pe pârtie. Spre seară începuse o lapoviță ușoară, s-a lăsat și ceața, eu am zis că mă dau ultima tură. Din păcate, m-am înecat ca țiganul la mal, că tot mă lăudasem că n-am picat pe pârtie. Ultima tură am picat de vreo 3 ori una după alta, și de fiecare dată pe gernunchiul care mă durea. Am totuși o scuză, din cauza vremii, pârtia devenise foarte alunecoasă :). Dar nu mai conta, eu am avut o zi minunată, soare a fost toată ziua, prietenii mei s-au simțit și ei foarte bine, am băut și un vin fiert ca de munte. La întoarcere știam că ne bazăm pe bătrânica noastră mașină și normal, nimic fără un șofer bun. Am ajuns chiar să stăm în spatele a 2 jeepuri ce porniseră înaintea noastră și mergeau prea încet pentru ce puteam noi, he he. Ghinion că n-am avut loc să-i depășim, noi ăștia, un fel de Zoro care deveniserăm.

Ajungem într-un final în Timișoara, obosiți și cu dureri (mai mult eu) dar cu zâmbetul pe buze. A fost o ieșire spontană, așa cum îmi place mie, reușită din toate punctele de vedere și foarte plină. Ne-am pliat pe situație, cu riscurile de rigoare, dar am fost atât de mândri că ne-au ieșit planurile. Data viitoare totuși am să mă asigur că pot folosi telescaunul.

Feel free to dream!

3 comments:

  1. adica data viitoare n-ai avea incredere intr-un citroen hidraulic? :D

    ReplyDelete
  2. :) Ba da, normal, avand in vedere ca a fost testat si a reusit cu brio, o sa am incredere si data viitoare. Ma gandeam doar ca ar fi frumos sa privesc peisajul de pe telescaun si nu rapile din stanga sau dreapta drumului :D

    ReplyDelete