El, patronul, e un fel de atotputernic si unicul factor de decizie pe
parcela lui. Am trăit experiența unui job care, prin cuvintele pline de
pasiune ale "șefului", mai că îmi venea să cred ca mi-am găsit în
sfârșit locul. Asta până în momentul în care am îndrăznit, din motive de
sănătate, să nu mai fiu disponibila 24 din 24.
Să o
luăm totuși cu începutul. Firmă mică, un singur șef, salariul mic,
muncă multă. Nu că ar fi o noutate că așa merg lucrurile în modul cel
mai normal, dar nu au existat pretenții. Mulțumirea era că mă simțeam
utilă, că simțeam importanța unei realizări, oricât de mică ar fi fost
ea. Unii spuneau cum că ar fi fost exploatare, dar eu consideram că
munca mea are o valoare, și deocamdată era răsplătită suficient. Eu
puteam sa învăț meserie, seful putea sa-și gândească strategiile
viitoare.
Nu am remarcat că în jurul meu angajații cum
veneau de repede, la fel și plecau. Sau cel puțin nu am considerat decât
că nu se potriveau cu cerințele de muncă, eu fiind sigură pe poziția
mea și visând-mă peste mulți ani în același birou. Cel puțin 8 angajați
au venit și au plecat doar în cele 4 luni de când lucrez în acest
minunat loc. Ca acum să îmi vină și mie rândul, adăugând în umilul meu
CV încă o experiență pe termen scurt. Cu ce m-am ales? Cu absolut nimic,
4 luni nu se consideră ca experiență de muncă, financiar vorbind, nici o
satisfacție, iar câteva probleme de sănătate din cauza stresului și-au
spus și ele cuvântul.
Și-atunci îmi pun problema, oare
sunt eu o angajată atât de incompetentă, sau atât de naivă încât să stau
multe ore peste programul normal fără a aștepta decât puțin bun simț și
respect, sau lumea asta o ia razna de tot?
No comments:
Post a Comment